Mr. Jesus?

  Pe cand lucram front office agent la Hilton, era unul din principiile de baza ale hotelului sa ne adresam oaspetilor pe nume.

O dimineata obisnuita. Se apropie de front desk un tip atletic, cu cercel in ureche, cu bratul un pic tatuat si vrea sa-i dau un receipt al sederii sale cu zero balance. Imi zic- this is a easy one. Deschid accountul sau….si surpriza! Pe tip il chema… Jesus! Ohh, Jesus!  Cand m-am trezit in acea dimineata, nici nu banuiam ca o sa vorbesc cu Iisus. A urmat o pauza  stanjenitoare de vreo 3 min, timp in care mi-a venit in minte asocierea cu “Jesus Superstar” (dupa cercelul si tatuajul lui Jesus din fata mea) , timp in care eu am incercat sa-mi aduc aminte de cele mai neplacute momente din viata mea, am facut fortari supranaturale de a ma calma, mi-am adunat din toate celulele corpului, pe cat posibil, taria si seriozitatea (chiar daca doar aparenta), faceam exercitii de respiratie,  dar totul a fost in zadar, si ma apucase un ras isteric adus la lacrimi, impletit cu niste fraze de I’m sorry  (actually, I am not) si incercarea disperata de a incepe dialogul cu Mr.  Jesus?…

Intinzandu-i billul, am incercat sa-l intreb “ Mr. Jesus, is eveything ok with the receipt?”, dar mana imi tremura din cauza rasului necontenit si nu am putut. Nu puteam sa vorbesc serios cu omul ala care purta asa un nume si nu-mi imaginasem ca un tip ca el poate sa poarte un nume atat de sfant. Nu am putut, decat, printre lacrimi si rasete inabusite,  sa-mi cer scuze si sa ma retrag in spate si sa rog pe altcineva sa-i dea receipt-ul. Stiu ca nu am nici o scuza pentru comportamentul de atunci, dar chiar am incercat sa ma controlez, dar a fost in zadar. Mr. Jesus nu a fost deloc incomdat de situatie si a dat impresia ca nici nu se prinsese de ce am avut acea reactie. American cu bun simt si deja cu imunitate la astfel de reactii cred..

Asa ca, dragi parinti, aveti grija ce nume dati copiilor. A propos, de nume, stiam un caz in Japonia- parintii vroiau sa puna numele la copil @, dar au fost opriti de instanta de judecata.

P.S. Articol dedicat Lenei Isac. Ea ma exaspereaza mereu sa ii repovestesc aceasta situatie..

Acasa la Britney Spears

Ea, Britney, a fost mereu pentru mine un simbol. Am copilarit cu ea.  Well, indirect(nu ca m-as fi jucat eu cu papusile cu ea;). S-a format un bond. Unilateral evident:).  Si nu imi place numai pentru piesele ei comerciale,nici  pentru iesirile dezmatate in public sau pentru faptul ca e indecisa ce lenjerie sa ia si nu ia deloc;), pentru ce e Britney pentru ceilalti, ci pentru ca o fata atat de simpla, comuna, dintr-un sat mai mic si mai sarac decat oricare sat din Moldova,  ajunsa sa fie ce e azi. Am citit biografia ei, poate un pic si marketizata, si m-a marcat . Un fel de Edith Piaf moderna. Parerea mea. Si ca un taur veritabil,am simpatizat-o cu incapatanare mereu.

Ajunsa in USA, in Sud, de unde vine si Britney, am decis…sa-i fac o vizita:).

Impreuna cu o moldoveanca si un american, ne-am refugiat de uraganul Dennis in Texas.  Am traversat Louisiana, statul de bastina a lui Britney. La intoarcere in Alabama, insistentele mele aduse la absurd, l-au facut pe James sa mearga 3-4 ore in plus,ca sa ajung eu in Kentwood, de unde provine Brtiney(de altfel, James se facea vinovat de sinuciderea mea, din cauza visului ratat;)). Am ajuns in Kentwood. O localitate…extrem de saraca pentru standardele americane. Cu o benzinarie, o scoala, fara supermarket si un cinematograf cu ferestrele stricate si lemn batut in rame pe diagonala. Speechless. Am intrat in benzinarie-zic-excuse me, I might sound weird, but do you know were Britney Spears lives? Deloc mirati, ba chiar f calm, mi-au spus ca sunt 2 case, aia unde a copilarit si aia achizitionata recent.  Casa unde a copilarit ea nu am putut-o gasi, dar judecand dupa zona super saracacioasa si arhitectura trasa la xerox, stiam ca e ceva not a la Hollywood at all. I-am gasit casa in care locuieste  atunci cand se retrage din California si vine acasa. De altfel, unde s-a filmat si videoclipul pt “ One day”. Serenity se numeste proprietatea. De altfel, foarte vag am vazut mansion-ul, pentru ca era inconjurata de un gard din gratii si casa era ascunsa  de un parc imens. Imi imaginam cam unde ar sta paparazii cand ea vine acasa;). Eu…aveam emotii nebune si necontrolabile. Nici nu pot sa-mi explic de ce. Am sunat la un fel de audio-video projector. Nu mi-a raspuns nimeni… Dar nici nu stiu ce as fi putut spune…

Unica scoala din localitate,avea o pancarda, pe care scria,daca nu gresesc –we love you, Britney! Oricum, ceva ce ii aducea un fel de omagiu. In fine, aceastaa a fost scoala infima unde s-a filmat cel mai mare hit al lui Britney-Hit me, baby, one more time. Cel ce i-a adus popularitatea si numele pe arena internationala. Scoala aceasta in miniatura ….deloc potrivita pentru prea marea ambitie a lui Britney… yes, she could!

Hurricane Katrina-my documentary

De ce vreau eu sa scriu aici despre Katrina, e pentru ca am dat un interviu despre experienta cu uraganul  unui ziar si mi s-au parafrazat foarte multe chestii. Si am hotarat sa descriu experienta  100%  original.

 In vara lui 2005, am trait visul American pentru prima oara. Ca si exchange student in Work&Travel.  Atunci, America mi s-a parut the best thing on Earth, dar a fost mai mult un proces de autosugestie. Eram in Sud, frontiera dintre Alabama si Florida, clima tropicala. Wonderful!  Fire prea entuziasmabila, ma incantau si dimensiunile gandacilor si mai ales clima. Wuahhh, soare fierbinte, ocean..life’s good!  Sudul, totusi, e cel mai mistuit de capriciile vremii. Da, da de Katrina.:)

Se stia ca vine uraganul. Toata tara si lumea (dar mai ales, tatal meu:)) erau cu ochii pe evolutia Katrinei. Eu stateam intr-o casa, cam la 7 min departare (in mers) de ocean. In casa eram cu o moldoveanca, un american si un bulgar. Aveam bagajele facute pentru evacuare, erau deja la usa si in minte mereu imi statea ideea- ce ar fi daca as ramane? One by one, i-am convins pe toti sa ramanem, eu fiind totusi destul de neincrezatoare..

Casa noastra se afla pe niste barne, aproximativ 2.5 metri de la sol. Precautie contra apelor. Ne-am luat alimente, inclusiv alterabile ( si nu eram blonzi toti;), ca urma sa fim fara electricitate cateva zile) si ne-am baricadat in casa si asteptam. Fiind atat de aproape de tarm, zona casei noastre se afla in aria de evacuare obligatorie. Urmaream, dupa jaluzele, masinile de politie care mai cauatu extremisti sa-i evacueze. Masinile de politie, ca si SUV-urile canalelor de televiziune, au disparut dupa putin timp. Au inceput sa apara elicopterele. Un fel de stare de razboi  in afara, combinata cu un fel de frica de necunoscut, dubii din interior. O stare aparte.

Noaptea. Cea mai lunga noapte din viata mea. Electricitate nu mai aveam. A inceput totul cu o furtuna. De alftel si cea mai rea parte. Vantul era monstruos. Pentru cineva ca mine, venita din zona temperata, vantul capabil sa smulga o casa, tinea de domeniul fantasticului. Auzeam bucati din acoperisul nostru smulgandu-se. Stateam doar si ascultam. Fiind in bezna absoluta, totul devenea si mai infricosator. A trebuit sa blocam usa de la intrare, indoita de vant, cu o canapea. Parerile de rau erau inutile. Ma simteam responsabila ca i-am atras in capcana si pe ceilalti. Aveam actele importante cu mine pentru orice eventualitate. Deja imi faceam planuri de care palmier sa ma agat in cazul cel mai rau. E extraordinar de manipulanta mintea omeneasca in momente critice.

Am scos icnonita si am aprins o lumanare si am inceput sa ma rog , apoi i-am cerut si celorlati sa o faca,inclusiv ateului de James:)

Intre timp, furtuna continua si nivelul apei se ridica tot mai mult. Intrebare- daca acum apa a ajuns la balconul nostru de la primul etaj, ce ne facem cand vine adevarata apa? Urmaream bucati din rollercoasterul de peste drum zburand peste apa care a cuprins totul in jur..Pana in dimineata, apa deja acoperise totul si ramaneau doar casele mai mult sau mai putin vizibile. Era un efect de insula pustie. Dimineata a inceput sa vina apa. Foarte lent. Si inghitea totul. Era extraordinar sa privesti ascet spectacol. Si infricosator ca nu stii pana la ce nivel urca… Nu a durat prea mult. Vantul, care era si cel mai mare pericol, se domolise complet. Dupa amiaza, am si iesit afara pe scarile de la intrare. Domina o liniste mortala. Eram inconjurati doar de apa. Chiar si apa era super calma , de parca se simtea vinovata pentru daunele provocate. Pluteau bucati de casa, mobilier si alte obiecte (zburatoare:) neidentificate.  Au fost imobile avariate pana la temelii, dar noi eram fericiti!!!!!!! Am vazut, am simtit, am reusit sa ajungem sa ne bucuram de noua zi.

Afara fiind, tentatia de a intra in apa a fost iminenta. Am intrat,draga! Dar ce om prost mai poate face asta daca nu eu? Casa noastra se afla langa un liman unde traiau si aligatori, dar sunt fiinte nepericuloase atat timp cat nu le ataci spatiul personal, adica intrand langa ei in apa. Apa care se afla acum peste tot. Deci spatiul lor. Si iata-ma inotand aiurea. Pana in momentul in care am vazut semafoare partial intrate in apa si posibilitatea ca si alte fire electrice sa fie sub mine. Si mai ales,uitasem de vecinii mei aligatori. Am revenit rapid in casa. Si nu am iesit decat calcand pe sol.

Cand am povestit vecinilor nostri americani ce am facut, ezitau sa ne creada. ..

Cu toate trairile nebunesti, am hotarat totusi sa filmez, cat am putut, aceasta calamitate. Nu cred ca am privit  vreodata filmuletul de la inceput pana la capat. Nu o sa uit niciodata privirile celor din casa…forta ireala a naturii…si, cu siguranta, nu mai caut senzatii extreme care sa-mi aminteasca cat de neinsemnati suntem noi in circuitul naturii.